luni, 16 februarie 2015

Un drum de neuitat pe Valea Prahovei

Se anunţau 3 zile libere, era Sfânta Maria. Copiii trecuseră printr-un episod de pneuomonie în mijlocul verii, marea era interzisă, aşa că ne hotărâm să pornim spre munte, să scoatem copiii la o gură de aer curat şi să ne relaxăm şi noi în mijlocul naturii.

Voiam munte, uşor de ajuns şi să nu fie prea departe de un spital, aşa că am ales Predeal-ul. Deh, nefericita de mine, habar n-avea ce înseamnă un weekend pe Valea Prahovei. Citisem eu ceva articole nostime pe Times New Roman, văzusem ceva reportaje pe la televizor în legătură cu mersul în coloană spre munte, dar credeam că e şi ceva exagerare.

Cum mă trezisem cu doar o săptămână înainte nu prea aveam multe opţiuni de cazare. Am ales prin booking.com Casa bunicii din Predeal, părea perfectă din toate punctele de vedere. După 2 zile dădusem peste câteva poveşti nu prea drăguțe despre această pensiune, dar erau atâtea review-uri bune, clar mie nu mi se va întâmpla.

Bun, vine şi ziua mult aşteptată. Noi nu suntem prea matinali, aşa că pe la 12 plecăm de acasă. Fiind vorba de un drum scurt nu m-am pregătit cu gustări şi altele, aveam să ajungem repede. Pe la Ploiești mă sună o prietenă, să mă întrebe de trafic. Cu o seară înainte ea prinsese bară la bară de la Ploiești (norocul ei că nu mergea prea departe). În faţa noastră un drum liber, ce mai, ne felicităm pentru ora aleasă.

Abia trecem de Câmpina şi circulaţia devine greoaie. La început nu înţelegem ce se întâmplă, probabil se lucrează pe undeva. După ceva drum, mai mult stat decât mers dăm şi de ceva muncitori; dar imediat ce trecem de porţiunea în lucru încă se merge în ritmul acela lent. Dacă aşa se circulă până la Predeal? Gândul ne sperie, dar pare imposibil. Cum să se circule în halul ăsta până la Predeal?

Dodo se plictiseşte, nu mai vrea în scaun. Îi permit să-şi scoată centura, doar stăm pe loc. Iar atunci când mergem nu depăşim 5 kilometri la oră.

Intrăm în Comarnic, deja parcă simţim că mergem. Copilul trece în scaun, îi punem centura şi pornim.

Ieşim din Comarnic, iar se stă. Ne întrebăm iar dacă n-ar fi mai bine să întoarcem şi să încercăm prin Cheia. Dar de fiecare dată când ziceam gata, hai să întoarcem, drumul părea să se elibereze şi coloana de maşini se punea în mişcare. Cum să întoarcem?

La 16 traversam Sinaia la pas. Mi-era ciudă că alesesem Predeal-ul, părea atât de departe.

- Ce-ar fi să rămânem aici? vine întrebarea soţului
- Şi rezervarea? întreb eu, sperând că nu mi se simte dezamăgirea din glas.
- Ne mai aşteaptă? Sună-i.

Refuz iar să sun. E rezervare prin booking, e garantată. Sunt şi puţin nervoasă, că tot insistă pe sunat, e a 5-a oară când îmi zice.

Traversăm Sinaia la pas. Viteză mică, ne întrec şi melcii. E clar, ideea lui Turbo, melcul de se ia la întrecere cu maşini rapide i-a venit cuiva prins într-o coloană pe Valea Prahovei.

Buşteni! Nu mai e mult. Se circulă la fel de greu, avem timp să admirăm fiecare clădire de pe drum, dar cumva nu mai pare atât de mult. E ora 6, suntem pe drum de 6 ore, nemâncaţi, obosiţi, dar aerul (mai) curat şi mai rece ne dă speranţe.

Ajungem în Predeal. Drumul e dintr-o dată mai liber, parcă cineva a furat 90% din maşini. N-avem timp să ne bucurăm, am ajuns la pensiune, e chiar la intrare. Las copiii cu soţul în maşină şi fug să fac check-in-ul.

Şi, surpriză! Rezervarea mea nu există. Adică exista în aplicaţia de pe telefon, doar că în camera rezervată de mine s-a cazat altcineva. Şi e vina mea, mi s-a trimis un e-mail în care eram anunțată că nu mai au camera şi mă rugau să anulez rezervarea. Evident că mă enervez, dar cumva situaţia devine de-a dreptul amuzantă, mai să mă bufnească râsul: ei se scuzau frumos, că n-au vrut să mă deranjeze, că o fi, că o păţi, că mai au o cameră liberă, nu-mi place? (nu-mi place, prea mică să cazezi 2 adulţi şi 2 copii), că la următoarea rezervare voi avea reducere, că trebuie musai să vizitez pensiunea, şi în timpul ăsta mă alergau pe scări să-mi prezinte curtea din spate şi salonul de nu ştiu unde, eu obosită şi neînţelegând mare lucru, ei fericiţi de parcă eram ruda săracă venită să le viziteze casa nou cumpărată.

Mda, mă întorc spăşită la maşină şi la acel "ţi-am zis eu să...". Şi începe ... goana, adică opritul din poartă în poartă în căutarea unei camere amărâte să ne petrecem şi noi vacanța. Nu, booking-ul nu era de folos, mai erau disponibile doar camere la preţuri foarte mari, aşa că speram să găsim o pensiune mai necunoscută internetului. Şi am umblat din poartă în poartă, de câteva ori ne-am mai abătut şi din drum, am găsit locuri frumoase, dar nimic liber. Ba în câteva locuri oamenii abia se abţineau să nu-mi râdă în faţă. Deh, nu eram nici prima şi nici ultima nefericită în căutarea unui loc de dormit pentru noaptea aceea aglomerată.

Şi în sfârșit am găsit, aproape de Braşov, în Timişul de Jos, hotelul All Times. Doar pentru o noapte, dar bună şi aia. Apartament cu mic dejun inclus, 160 de lei. Cazarea ok: curat, cameră mare, încă o cameră mică fără uşă unde mai găseai un pat de o persoană, să stăm comod toţi 4. În spatele hotelului era ditamai pajiştea, mărginită de o apă curgătoare, iar între hotel şi DN1 se aflau 2 terenuri acoperite de fotbal, aşa că era linişte. Mic dejun nu prea bogat, cafeaua se plătea separat, dar pentru noi a fost cazarea perfectă. Doar o căutasem mult.

Seara am mâncat la singura pensiune din apropiere care avea restaurant. O oră cât am stat acolo au oprit multe maşini, şi dinspre Predeal şi dinspre Braşov. Toţi în căutare de cazare. Chelnerul abia se abţinea din râs când mai oprea câte o maşină. Probabil e amuzant să vezi puhoiul ăsta de oameni revărsându-se spre munte, mulţi neavând un loc de stat peste noapte. Dar disperarea aia de nu ştii unde să mai încerci, ce să faci şi unde să te mai îndrepţi, tare greu e să fii fără cazare când se apropie noaptea.

Sâmbăta am petrecut-o în Brașov, un loc ce ne place mult. Am urcat pe Tâmpa cu telecabina, ne-am relaxat lângă fântâna din Piaţa Sfatului, loc atât de adorat de copii, am mai dat câteva ture pe străduţe cu terase, şi spre seară am plecat spre casă. Nu mai doream să stăm încă o noapte şi să pierdem o zi pe drum, şi tare bine a fost să revedem București-ul nostru fierbinte şi liber.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu